Azi scriu de nervi. Şi v-aş ruga să îmi iertaţi eventualele
derapaje.
Am început ziua minunat. Ne-am hotărât să ieşim la plimbare. La
Peleş. E frumos afară, sunt ultimele zile de vară, şi aşa că, nu stăm în casă.
Am povestit, am ţopăit, ne-am alergat printre ghivece şi biluţe, pe stradă. Am
urcat temerari, şi singuri (adică fără ajutorul mamei) scările de la Mânăstire.
O zi perfectă.
Tocmai intrasem pe alee la Peleş, şi în timp ce Sacha şi Kari
jucau şotron imaginar pe dalele de piatră, îmi deschid contul de Facebook, şi văd,
posturi ale oamenilor din oraş (oameni cu dragoste şi respect pentru Sinaia),
despre specia aceea, din păcate, atât de des întâlnită, de ţărani (şi nu în
sensul oamenilor de la ţară), care îşi duc copiii să facă pipi unde o da
Domnul, îşi parchează maşinile, ca şi cum le-ar fi cumpărat mama şosea, şi alte
fapte, care, ne înnobilează specia...
Şi nu apuc să formulez un gând coerent despre cât de mult mi-aş
dori ca mamele indivizilor să fi fost sterpe (din nou îmi cer scuze, dar văd
roşu în faţa ochilor, de nervi), că îl aud pe Sacha strigând în gura mare:
“Mami, dar de ce a aruncat domnul acela porumbul pe jos? Nu a
văzut coşul de gunoi?”
Acum, înainte să trec mai departe, se cuvin două lămuriri:
1 Aleea ce duce spre Peleş, este, cred eu, cea mai circulată alee
pietonală, din oraşul ăsta. Şi deci, nu cea mai curată, deşi, sunt coşuri de
gunoi la tot pasul.
2 Copiii şi diplomaţia nu se împacă. Un copil, în sinceritatea lui
inocentă, îţi va spune mereu în faţă, exact ce gândeşte. Sau ce gândesc
părinţii lui (pentru că, de cele mai multe ori, el e oglinda ta).
Domnul cu pricina, (ştiţi genul, lanţ de un deget pe ceafa groasă,
papuci de plajă în picioare, maiou supraelastic peste douzeci de straturi de
şuncă), se întoarce să se uite urât la copilul meu. Eram deja în alertă maximă.
Nu m-am ferit niciodată să îmi susţin punctul de vedere, mai ales atunci când
sunt lucruri în care cred. Însă, situaţia în care, eşti singură, cu doi copii
mici, undeva, şi unul dintre ei provoacă un astfel de specimen... impune
prudenţă, cel puţin. Mi-am luat copiii de mână, şi, la adăpostul mulţimii care
participase involuntar la întrebarea puştiului, am spus:
“Mama, NOI, alegem să nu facem aşa niciodată, pentru că ne
respectăm, şi asta înseamnă, să îi respectăm şi pe cei din jur, şi locurile în
care suntem. (De fapt, i-aş fi spus, că nesimţirea e o caracteristică genetică la
unii dintre noi, şi că, probabil, în grajdul în care locuieşe, “domnul”
procedează exact la fel).
Sacha a dat din cap. Am luat un şerveţel, am ridicat coceanul de
porumb din drum, şi l-am dus la coş, ostentativ, recunosc, sub privirile bovine
ale individului susnumit, dar la adăpostul mulţimii de oameni.
Şi câte i-aş fi spus... M-am mulţumit însă, să remarc, că orice
întâmplare, bună sau rea, este un prilej ca picii să înveţe ceva. Şi îmi doresc
teribil să crească responsabili, şi implicaţi, să respecte oameni şi locuri
pentru a îşi câştiga respectul, să fie oameni.
Şi acum, ca să mă răcoresc, Nemernicule, îngoapă-te în gunoi. Nici
nu ar putea fi altfel. Pentru că doar acolo te simţi bine. Doar atunci eşti în
elementul tău. Dar ştii ce? Fă-o la tine acasă. În sufrageria ta, în curtea ta
cu pitici de grădină, în piscina ta cu luminiţe, în maşina ta. NU ÎN ORAŞUL
MEU. Nu în oraşul copiilor mei. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, NU ÎN
ŢARA MEA.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu