Nu ştiu cum sa-i invăţ pe copiii mei concepte. Nu ştiu cum să le
explic pacea, umanitatea, sau iubirea, fără să o pun eu în practică. Nu poţi să
le explici copiilor tăi că toţi oamenii se nasc egali, şi apoi să scrâşneşti
printre dinţi “ţigan împuţit” în faţa mamei cu cinci puradei cerşetori de pe
trotuarul din faţa bisericii. Copiii nu se nasc rasişti. Ei nu se nasc creştini,
sau musulmani, albi sau negri, swahili sau francezi. Copiii, se nasc copii. Si
monstrul din noi îi transformă, din vanitate, prostie, neglijenţă, sau şi mai rău,
din dorinţă de putere, în rase, culori,
sau credinţe. Nu-i poţi face să iubească decât atunci când îi iubeşti necondiţionat.
Nu vor avea compasiune pentru oameni, animale, cauze, decât daca vei fi tu, cel
ce le dă exemplul.
Mamă fiind, toate evenimentele din zilele astea care au trecut,
m-au marcat, şi prin prisma a ceea ce vor înţelege copii mei. Veţi spune că nu
trebuie să ştie. Dar eu nu cred aşa. Eu cred, că orice lucru care te afecteaza
pe tine, ca părinte, îi afecteaza şi pe ei. Şi ai datoria de a le explica, pe înţelesul
lor, lucrurile care se întâmplă, ÎN LUMEA LOR.
Şi pentru că Sacha, cel puţin, e ancorat în tot ce înseamnă
evenimente, lui a trebuit să îi explic ce s-a întâmplat, cu acei oameni, ai României,
mai întâi, (unde lucrurile au stat destul de clar din punctul lui de vedere: “Mami,
dar dacă aveau pe unde să iasă din clubul acela, ar fi trăit, nu-i aşa? Atunci
vinovaţi sunt cei care nu au făcut încăperea aceea să aibe mai multe uşi”)
urmat de “Mami, cineva ar trebui să le ţină strâns, strâns în braţe pe mămicile
acelea, să nu le mai fie chiar aşa greu. Aşa cum ne ţinem noi în braţe când
suntem trişti”, şi apoi cu acei oameni, ai omenirii, care au murit stupid, prinşi
la mijloc, într-o luptă făra sens, a unor credinţe, în aparenţă religioase, dar
în strafunduri, pornite din dorinţa imensă de putere şi de bani... Iar acolo m-am blocat. Cum să explici unui
copil de şase ani, crescut fără concepte de diferenţe intre rase, credinţe sau
culoare, că oamenii nu cred toţi aşa, dar că de fapt, aşa e bine? Cum să-i spui
să respecte credinţele altora, dar să fie ferm în ale lui, când prima lui întrebare
este: “Dar mami, de ce să omori pe cineva care nu crede ca tine? Ce, eu cred că
ar trebui să văd mai multe desene animate, iar tu zici că nu, şi tot ne iubim.
Nu înţeleg nimic, mami.”
Nici eu copilul meu. Nici eu. Şi de aceea voi continua să îţi arăt,
în fiecare zi a vieţii mele, ţie şi surioarei tale, că iubirea începe cu noi. Că
toleranţa şi înţelegerea pleacă de la noi, că dragostea şi respectul sunt
lucruri pe care trebuie să le dăm, dacă vrem să le primim. E singurul lucru pe
care pot, şi ştiu să îl fac. Nu vă pot feri de lume. Pot doar să vă învăţ să o
schimbaţi. Puţin. În fiecare zi. Din casa asta începând. Din familia asta. Din
comunitatea asta. Şi poate, cândva, cei ca voi, vor fi atât de mulţi, încât
ceilalţi vor dispărea pe cale naturala. Nu pot decât să sper!
