O zi cu dinozauri

Sacha e nebun după dinozauri. Ne uităm la toate documentarele de profil, avem 40 de figurine dinozauri, şi e în stare să deosebească ierbivorii de carnivori numai după caracteristicile fizice. Cred, (de fapt sunt sigură), că i se trage de la mine. Când avea doi ani, i-am cumparat prima trusă “Micul Arheolog”. Care, pentru necunoscători, este un bloc de gips, în care este îngropat un schelet de dinozaur (în miniatură evident), pe care, cu dalta şi pensula, trebuie să îl dezgropi, lipeşti, şi chiar să îl pictezi. Evident că nu l-a putut face atunci. Dar cutia, frumos ambalată, a locuit 3 ani la loc de cinste, în bibliotecă. Şi a dat curs nenumaratelor discuţii, despre cât mai trebuie să crească, până are voie să desfacă dinozaurul. S-a întâmplat şi acest lucru, şi încântarea copilului a fost pe măsura timpului de aşteptare.  Apoi, i-a cerut Moşului altă trusă de arheolog, şi, primind-o şi-a dezvoltat obsesia pentru dinozauri.

În acest context, deschiderea Parcului cu Dinozauri de la Râşnov a fost, evenimentul sezonului la noi în casă. Aşa că, ne-am conformat dorinţei, şi am plecat, într-o Duminică, spre Râsnov.

O să trec peste întâmplarile de pe drum.  Pentru cei care vor neapărat să ştie, citiţi “În maşină”. Este edificator pentru orice drum cu maşina, cu copiii mei.

La Râşnov, s-a dovedit că, ideea mea, era împartaşită de încă 3-400 de parinţi, şi nu numai părinţi, rezultând într-o parcare neîncăpătoare, şi căutat loc pentru maşină 20 de minute.

Şi aici, iar simt nevoia să divaghez. Există în România, o rasă de aşa zişi afacerişti, care vor să facă toţi banii... astăzi. Din această rasă, făcea parte, şi domnul care şi-a făcut parcare mai jos de parcarea gratuită a parcului şi a Cetaţii Râşnov. Şi când zic şi-a făcut parcare, de fapt vreau să spun, a împrejmuit o bucată de teren (plin de pietriş şi iarbă), şi a postat la intrare, un casier. Tariful pentru parcarea domnului... 20 de lei de masină... Ok. Nu e prost cine cere... dar... Să dai aere de parcare unei tarlale şi să ceri banii aştia, in conditiile în care un bilet la Parcul cu Dinozauri este 28 de lei de adult si 22 de lei de copil... Sunt eu singura pe care treaba asta o oripilează?

Revenim. Din drum, nu se vede nimic. Doar pădure. La intrare, o cladire nouă, şi relativ integrată în peisaj, care gazduieşte casele de bilete, câteva fosile de dinozaur reale, un schelet intreg...

Sacha era deja in culmea fericirii.

“Uite mami, exact ca ai mei de acasă... Sunt suuuper!”

Kari, mai circumspectă de fel, şi nu la fel de entuziastă, nu înţelegea încă, pentru ce se agita atât frate-su.

Odata intraţi în parc însă, am avut parte de o ora de “Oauuuuu” şi “Ohhhh”, cea mai bună răsplată posibilă în lumea asta.

Sunt zeci de dinozauri, mari şi mici, de apă şi de uscat, zburători, ierbivori şi carnivori, toţi în mărime naturală, care pot fi mângâiaţi, cautaţi de dinţi, şi da, călăriţi. Răsar în potecă de unde nu te gândeşti, frumos integraţi în padurea din jur, de te aştepţi tu, om mare, să se mişte, sau să scoată ceva sunete. Te simţi ca într-o altă eră, pe un alt Pământ. Unul în care telefoanele şi tabletele sunt alieni, şi simţi nevoia primară de a-ţi ţine copiii lângă tine, mânat de instinctul acela întunecat, de a-ţi proteja puii, de prădătorul din vârful lanţului trofic.

Există o terasă, lângă un “vulcan”, care imită mişcările pământului la cutremurele, replică a erupţiilor. Şi dacă eşti acolo, cu ideea de a scoate din asta mai mult decât o oră în care nu trebuie să vorbeşti prea mult cu copiii tăi, aceştia ar putea pleca şi cu ceva informaţii folositoare despre dinozauri şi viaţa lor pe Pământ.

După vizită, ne-am oprit în locul cu leagăne şi topogane, amenajat în incinta parcului, unde am mai scăpat de un pic din energia şi surescitarea acumulate, apoi, am desenat (dinozauri, culmea), în atelierele amenajate tot în parc.

Copiii pot trece si printr-un adventure parc, tot în incintă, însă la noi nu a fost cazul, pentru că cel care îşi dorea asta, era prea mic, (Kari), iar cel care era de vârsta potrivită, nu s-ar fi urcat acolo nici picat cu ceară. Ghici cine?

V-il recomand. Cu copii sau fără, e o experienţă, care merită trăită.