La Peştera

 Când a fost tati acasă, în iulie, am stat o noapte la Bolboci, la cabană. Apoi am fost la plimbare a doua zi, la Peştera Ialomiţei. Intrasem cu un an înainte, împreună cu Sacha, dar numai vreo 30 de metri, pentru că, înca era în renovare. Totuşi ne-am promis să revenim, pentru că ne place, si pentru că l-a fascinat pe pitic. Nu era deschisă, însă, ni s-a spus că pe 1 august se va redeschide. Pentru următoarele 3 săptămâni, Sacha şi-a făcut un titlu de nobleţe din a-mi spune în fiecare zi, că i-am rămas datoare cu un drum la Peştera. Aşa că, după 1 august, “cu căţel, cu purcel”, am urcat la Peştera.

O să divaghez un pic, sperând că mă veţi răbda. Dacă nu, treceţi direct la paragraful următor. Drumul de maşină, până la Bolboci e minunat. Abia asfaltat, bun, şi extrem de spectaculos. Totuşi, pentru că, pentru mine locurile astea sunt un pic mai mult de o destinaţie frumoasă, şi mai aproape de noţiunea de acasă, nu mă pot abţine să nu spun, că, pentru Parcul Natural Bucegi, după părerea mea, drumul acesta, cu variaţiunile lui, Dichiu-Bolboci şi Dichiu-Piatra Arsă, e ca o rană în munte. Aduce turişti. Da. Dar aduce şi lipsă de respect pentru natură, gunoi, poluare, ţigania celor 4-500 de corturi aşezate ca un oraş între Padina, Peştera şi Cheile Tătarului. Era o vreme când muntele era al pasionaţilor de munte. Oameni cu respect, bun simţ si dragoste de natură. Acum...

Dar să revenim. Am ajuns la Peştera. Sacha era surescitat, Karina nelămurită.

“Mami, ce e aia o peşteră?”

“Este o gaură mare în munte, mami.”

“Cât de mare mami?”

“Mare iubito. Atât de mare, că încape o cladire în ea”

“Ahhh... E mare atunci!”

S-a liniştit şi a aşteptat să ajungem. Copiilor le plac scările. Ele sunt, invariabil, un prilej de ţopăială. Aşa că, drumul pâna acolo, nu a fost de loc plicticos.

“Oauuu, asta e cea mai mare peşteră pe care am vazut-o în viaţa mea!” a exclamat fetiţa mea de doi ani jumătate, la intrarea în peşteră.

“Si prima!” a îngânat-o Sacha.

Au stat răbdatori la coadă (care avea vreo 60 de persoane), tăcuţi, cumva, la fel ca şi mine, reduşi la starea fără cuvinte, de imensitatea pereţilor, care îşi formează parcă, propriul cer gri, in interiorul grotei.

Am pornit împreună, de mână, spre interior.

“Mami, dar ce frig e aici!”

“Da iubitule. (Şi uite momentul ideal să-l înveţi pe puştiul de 6 ani teoria relativităţii). Ţi se pare frig pentru că venim de afară, unde erau 20 de grade. Dar aici, temperatura este aceeaşi tot timpul anului. Deci, dacă veneam iarna, atunci când e zăpadă, şi foarte frig, cum ni s-ar fi părut înăuntru?”

“Hmmm.... foarte... cald?”

“Nu foarte... dar cald iubire” (A înţeleeeees. Victorie)

Uşor, deşi în jurul nostru lumea vorbea şi ţipa, ne-am lasat prinşi în atmosfera de catedrală, şi am tacut. Eu, cu respect şi admiraţie, pentru arhitectura inimitabilă a apei pe piatră, ei cu veneraţia mută a piticilor, nimerind din greşeală, într-o lume de uriaşi. Am urcat scări, am urmat galerii, am privit stalactite, am ascultat ape... Am redevenit copii, pentru câteva minute, la fântâna dorintelor, unde Sacha a aruncat moneda şi şi-a dorit un tractor, iar Karina, ca să nu se dezmintă, a zis că ea vrea un colier de prinţesă. Disciplinaţi şi atenţi, în ciuda firii lor, amândoi au parcurs Peştera de la un capăt la altul. Am străpuns cu imaginaţia pătura de întuneric din înalţimi, şi le-am povestit de alte vremuri când o excursie în pesteră era doar pentru cei pregătiţi. La ieşire, au păstrat pentru câteva momente liniştea dinăuntru. Ca un cadou neaştepat pentru mami. Apoi, ciripitul neîncetat care mă  însoţeşte de ani de zile, şi-a reintrat în drepturi.

Încă o poveste pe care o vor purta în sufletele lor micuţe, întotdeauna...