Noi

 

Obişnuiam să mergem oriunde ne trecea prin minte. Ne trezeam dimineaţa, cu chef de plimbare, şi sfârşitul de saptamana lua formă, în timp ce mergeam.

“Hai la Sighişoara!”

“Hai”

Şi pe drum, ne rătăceam intenţionat, luând-o la dreapta la o intersecţie, şi ajungeam în cine ştie ce sat, uitat de lume, în care biserica fortificată era o bijuterie cu vitralii, ca nişte ochi de îngeri.

“Hai la Bolboci!”

“Hai”

Şi întâmpinam toamna cu toata nebunia ei de culori în padurea cu miros de licheni şi amintiri, cu cer clar şi albastru, cu drum prost, pe care nu puteai merge cu mai mult de 10 la oră.

Ne programam concediile in funcţie de ce ne doream să vedem. Fără rezervări prealabile, fără siguranţa că vom gasi ce căutam, pentru că, în fond, de cele mai multe ori, lucrurile minunate, aveau darul de a ne gasi ele pe noi.

Am văzut oraşele mari din Transilvania, în luna de miere. Casele cu ochişori deschişi din Sibiu, străzile întortocheate din Târgu Mureş (unde ne-am pierdut iremediabil), Gradina Botanică din Cluj.

Am văzut mânăstirile din Moldova, de-a valma, noi şi vechi, cum ne ducea drumul, atât de incărcaţi de frumuseţea lor, că, la sfârşitul zilei, nu mai ştiam care imagine era de unde.

Ţara asta e o minune, dacă ai răbdarea să o traversezi, să o laşi să te cuprindă, şi să te surprindă.

Dar… Obişnuiam…

A venit Sacha, primul copil, şi călătoriile au părut doar un vis îndepărtat. Prinşi între scutece, biberoane, primii paşi si primele cuvinte, ne făceam vacanţele la mare, zăcând pe plaja, apatici. Nu era de noi genul ăsta de vacanţă. Copilul însă, se distra. Îi străluceau ochii. Şi ne bucuram de noua perspectivă. Si pe urmă, a venit Karina. Şi viaţa a devenit un haos frumos, o dezordine de sentimente şi senzaţii.

Pe urmă viaţa ne-a venit de hac. Am decis că trebuie să facem ceva cu noi, şi cu copiii noştri, şi că şansa lor, ca şi a noastră, va fi să plecam din România. Aşa că tati (Alex pentru oamenii mari), a plecat înainte. Să pregătească terenul.

Iar noi am rămas aici, aşteptând, sperând…

Timpul, are obiceiul ciudat, de a nu se mula pe planurile noastre. El trece. Indiferent de rezultatele muncii noastre, de dorinţele noastre, de aşteptarile noastre… Îl aşteptăm pe tati, în pauzele scurte, de la munca lui, când poate da o fugă să ne vadă. Şi timpul între vizitele lui, ni-l umplem cu vise şi speranţe. Şi creştem.