New Year’s Resolution...

Nu sunt multe lucruri pe care să mi le doresc. Nu sunt, şi încerc să îi învăţ şi pe Sacha şi pe Kari, să nu fie, materialişti. Îmi doresc să aprecieze experienţele, sentimentele, oamenii, şi nu lucrurile.

Şi in această ordine de idei, deşi egoistă, singura mea dorinţă reală, ca şi a lor, de altfel, e sa fim, în anul care vine, lângă tati.

Depărtarea ne-a învăţat, să ne iubim mai mult decât ne iubeam. Depărtarea ne-a învăţat să ne ascultăm unul pe celălalt, mai mult decât o făceam. Depărtarea ne-a învăţat să ne sfătuim, să ne sprijinim, să ne ajutăm cum n-am făcut-o niciodată înainte. Dar, depărtarea doare. E amară şi crudă, si ne văduveşte de experienţe, în întregimea lor. Copiii cresc, şi povestirile, oricât ar fi de detaliate, nu ţin loc de amintiri.

Nu pot să pretind, că ştiu cum e să fii acolo. Singur, cu gândurile aici, cu speranţele şi dorinţele agăţate de ecranul computerului, sau de sunetul telefonului.

Dar ştiu sigur cum e aici. Cu copii care îşi exteriorizează dorul testându-şi limitele, şi pe ale mele deodată, cu ochi în lacrimi la serbări, şi de sarbători, cu sentimentul că voi ajunge acasă şi îţi voi spune cum a fost ziua mea, şi cu dezamagirea că nu eşti acolo. Cu dorinţa cruntă să îi văd ochii veseli, lui Sacha oglindiţi în ochii tăi, în timp ce discutaţi ceva “băieţesc”, şi să o văd pe Kari cu braţele înfăşurate în jurul gâtului tău, spunând: “Gâdilă-mă tati!”

Şi mai mult decât tot restul, mi-e dor de mine, în braţele tale!

Pace, iubire si umanitate

Nu ştiu cum sa-i invăţ pe copiii mei concepte. Nu ştiu cum să le explic pacea, umanitatea, sau iubirea, fără să o pun eu în practică. Nu poţi să le explici copiilor tăi că toţi oamenii se nasc egali, şi apoi să scrâşneşti printre dinţi “ţigan împuţit” în faţa mamei cu cinci puradei cerşetori de pe trotuarul din faţa bisericii. Copiii nu se nasc rasişti. Ei nu se nasc creştini, sau musulmani, albi sau negri, swahili sau francezi. Copiii, se nasc copii. Si monstrul din noi îi transformă, din vanitate, prostie, neglijenţă, sau şi mai rău, din dorinţă de putere,  în rase, culori, sau credinţe. Nu-i poţi face să iubească decât atunci când îi iubeşti necondiţionat. Nu vor avea compasiune pentru oameni, animale, cauze, decât daca vei fi tu, cel ce le dă exemplul.

Mamă fiind, toate evenimentele din zilele astea care au trecut, m-au marcat, şi prin prisma a ceea ce vor înţelege copii mei. Veţi spune că nu trebuie să ştie. Dar eu nu cred aşa. Eu cred, că orice lucru care te afecteaza pe tine, ca părinte, îi afecteaza şi pe ei. Şi ai datoria de a le explica, pe înţelesul lor, lucrurile care se întâmplă, ÎN LUMEA LOR.

Şi pentru că Sacha, cel puţin, e ancorat în tot ce înseamnă evenimente, lui a trebuit să îi explic ce s-a întâmplat, cu acei oameni, ai României, mai întâi, (unde lucrurile au stat destul de clar din punctul lui de vedere: “Mami, dar dacă aveau pe unde să iasă din clubul acela, ar fi trăit, nu-i aşa? Atunci vinovaţi sunt cei care nu au făcut încăperea aceea să aibe mai multe uşi”) urmat de “Mami, cineva ar trebui să le ţină strâns, strâns în braţe pe mămicile acelea, să nu le mai fie chiar aşa greu. Aşa cum ne ţinem noi în braţe când suntem trişti”, şi apoi cu acei oameni, ai omenirii, care au murit stupid, prinşi la mijloc, într-o luptă făra sens, a unor credinţe, în aparenţă religioase, dar în strafunduri, pornite din dorinţa imensă de putere şi de bani...  Iar acolo m-am blocat. Cum să explici unui copil de şase ani, crescut fără concepte de diferenţe intre rase, credinţe sau culoare, că oamenii nu cred toţi aşa, dar că de fapt, aşa e bine? Cum să-i spui să respecte credinţele altora, dar să fie ferm în ale lui, când prima lui întrebare este: “Dar mami, de ce să omori pe cineva care nu crede ca tine? Ce, eu cred că ar trebui să văd mai multe desene animate, iar tu zici că nu, şi tot ne iubim. Nu înţeleg nimic, mami.”

Nici eu copilul meu. Nici eu. Şi de aceea voi continua să îţi arăt, în fiecare zi a vieţii mele, ţie şi surioarei tale, că iubirea începe cu noi. Că toleranţa şi înţelegerea pleacă de la noi, că dragostea şi respectul sunt lucruri pe care trebuie să le dăm, dacă vrem să le primim. E singurul lucru pe care pot, şi ştiu să îl fac. Nu vă pot feri de lume. Pot doar să vă învăţ să o schimbaţi. Puţin. În fiecare zi. Din casa asta începând. Din familia asta. Din comunitatea asta. Şi poate, cândva, cei ca voi, vor fi atât de mulţi, încât ceilalţi vor dispărea pe cale naturala. Nu pot decât să sper!

De ce Haloween? De ce nu?

Sunt adepta ieşirii din rutină, cu orice ocazie, şi mai ales, când e vorba de rutina copiilor. Din păcate, multe dintre zilele de toamnă, ajung sa fie, cumva, parcă scrise la indigo. Grădiniţă, acasă, un pic de joacă, dacă e frumos, ieşit în curte, masă, povestea de seară şi somn, numai pentru a o lua de la început a doua zi. Plouă mult, e frig, şi posibilităţile ne sunt limitate de asta. Şi atunci, un moment precum Haloween-ul e binevenit. Sparge rutina.

Nu îmi plac în general, sărbătorile importate. Sunt comerciale, legate de consumatorism, si cu prea puţină substanţă. (Nu că ale noastre ar da pe afară de sensuri adânci, dar macar ne definesc ca popor, într-o lume din ce în ce mai uniformizată.) Dar, Haloween-ul, lăsând la o parte semnificaţia pierdută a sărbatorii, “Noaptea tuturor sfinţilor”, ne dă prilejul de a face altceva decât de obicei. Nu că ne-ar trebui un prilej anume ca să ne costumăm în ceva, având în vedere că, Sacha îşi petrece trei sferturi din timpul liber drept întruchiparea personajului favorit, Harry Potter, (adică cu roba peste haine, cu bagheta într-o mână, şi cu mătura de “quiddich” în cealaltă), iar Karina, este în fiecare zi, o prinţesă, cu coroniţă, colier, şi brăţări, câte pot încăpea, pe braţele ei. Dar e chiar amuzant să ne punem costume pentru o ocazie anume. Şi e chiar amuzant să ne mâzgălim pe faţă, şi e infinit de amuzant să sculptăm dovleci. Aşa că, de ce nu?

I-am povestit lui Sacha ce înseamna de fapt sărbatoarea, pentru că îmi fac în continuare datoria faţă de curiozitatea lui fără margini, dar, esenţa conversaţiei, a fost:

“Dar pot să ma costumez în ceva, nu mami? Şi mi-l desenezi pe Spider-man pe obraz, nu? Şi facem şi un dovlecel mic, ca să avem şi noi, chiar dacă nu e sărbătoarea noastră, că poate dacă sunt nişte colindători care o să îl vadă, o să vină să zică “Trick or treat” (aşa cum a învăţat la grădi la ora de engleza). Şi ai şi tu nişte bombonici să le dai dacă vin, nu? Iar dacă totuşi nu vin... Nu-i nimic. Te colind eu mami. Şi îmi dai mie bombonele. “

Şi adaugă după un m oment de gândire:

“Şi lui Kari bineînţeles!”

Şi da. Am facut toate cele enumerate mai sus. Am costumat copii, am desenat (a se citi mâzgălit, că nu mă prea pricep la desen :)))))) ) lucruri pe feţişoarele lor, şi am sculptat dovleci mici. Şi, ciudat, dar asta nu i-a făcut brusc  nici adepţi  al vreunui cult satanist, nici nu le-au crescut coarne, şi nici nu au apărut 20 de zombie, de după colţul casei. (Mai aşteptăm să vedem, poate diseară...)

I-a făcut doar fericiţi, i-a scos din rutină, şi le-a adăugat o amintire minunată a unei zile petrecute, în joacă, cu mami.

Mai avem în aceeaşi ordine de idei, de desenat nişte dovleci, de decupat nişte frunze de toamnă, şi de colorat nişte monstruleţi. Dar asta după-amiază. Pentru că, acum, se aleargă prin curte ţipând cât îi ţin plămânii, : “Trick or treat!”

Mama, am greşit...

Sunt multe momente în viaţă, când ştii, uitându-te cu ochi de adult, la copiii tăi, că vor greşi. Că nu înţeleg încă un lucru, sau că nu vor să-l facă, pentru că testează limite. Sau pentru că sunt încăpăţânaţi. Sau pentru că lumea nu arată la fel prin ochii lor. Şi îţi doreşti, pentru binele lor, să nu greşească. De multe ori, te repezi, şi preîntâmpini. Sau le explici de ce un cuvânt, sau o acţiune a lor, va fi o greşeală.

Şi o faci convins, că e spre binele lor. Că ajutându-i să vadă greşeala, vor înţelege. Vor învăţa. Dar, treaba e că... Nu e aşa. Nelasându-i să greşească, îi privezi de procesul de învăţare. Îi faci să aibă falsă încredere în ei, şi îi protejezi de viaţă. De viaţa în care ei trebuie să trăiască. De cele mai multe ori fără ajutorul tău.

Concret. I-am luat lui Sacha bicicletă. De mult. Acum un an, de ziua lui. Îi place la nebunie să se dea pe ea. Doar că, i-am pus şi roţi ajutătoare. Şi ştiţi ce? Le are şi acum. Şi falsul meu sentiment de siguranţă, faptul că în capul meu, am preîntâmpinat o gramadă de căzături, nu a făcut nimic bun pentru el. N-a învăţat să se dea cu bicicleta. A schimbat o tricicletă mică, pe una mai mare.

Evident că nu despre mersul pe bicicletă e vorba. E vorba despre momentul în care, toate lecţiile despre viaţă, pe care încercăm să le dăm copiilor noştri, îşi fac efectul, şi copilul, realizează, singur, că a făcut o greşeală. Şi atunci, cu siguranţă, nu o va mai repeta. Pentru că ştie din experienţă.

Atunci când vine momentul, ca el să vină la tine, şi să îţi spună “Mama, am greşit!”, tot ce trebuie să faci, după părerea mea, e să îi fii alături, să îl asiguri că a greşi este parte din viaţă, că toţi greşim, şi să îl înveţi că, a recunoaşte că ai greşit înseamnă să fii puternic.

Şi niciodată să nu-ţi fie frică să recunoşti, de faţă cu ei, atunci când tu însuţi greşeşti. Pentru că, la urma urmei, e important sa-i spui copilului tău “Mama, am greşit!”