Sinaia mea

Mă trezesc în fiecare dimineaţă între Bucegi si Baiul. Soarele răsare de pe Baiul, din păduri întunecate si nepătrunse. Vara de pe Valea Rea. De la locul cu narcise, unde numai noi, ai casei, am fost vreodată. Iarna, mai dinspre Valea lui Bogdan. Unde si acum, te duci să faci grătare la iarbă verde, căci e peste mână turiştilor. Dar apune pe Bucegi. Încăpaţânate ţancuri de piatră, care, în ciuda miilor de turişti ce le străbat, îşi păstreaza măreţia suverană, şi secretele. Secrete? Păi… da.

Am urcat in Cota 1000 cu copiii la frăguţe. Culesul fructelor de pădure e parte din noi. E ca o reasigurare că, în ciuda nebuniei instaurate pe frumoşii noştri Bucegi, natura e înca stăpânul suprem. Şi că, dacă ştii să o iubeşti, îţi întoarce înzecit iubirea. Sacha ştia ce are de făcut. El mai fusese şi în anii trecuţi, când soră-sa era prea mică. Cu găletuşa în mână, a fugit din drum, pe firul unui pârâu, şi a început să pieptene sistematic frunzele de frăguţe, în căutarea rubinelor dulci si delicioase. A cules o găletuşă întreagă, cântând si sporovăind cu bunică-su. Karina, era tare mândră de găletuşa ei. Am început să urcăm, mânuţa ei mica în mâna mea, căutând cu privirea surpriza pe care i-o promisesem in iarbă. Şi după prima, descoperită cu oarecare nesiguranţă, deşi găletuşa a rămas cu îcăpăţânare goală, burtica mică s-a umplut cu consecvenţă pe parcursul celor trei ore. Am făcut dulceaţă.

Plimbările noastre în oraş, încep întotdeauna cu un joc. Ieşim în stradă, în faţa casei, şi, pe rând, când Sacha, când Karina, când eu, stabilim câte o direcţie în care să o luăm. Mărturisesc că ăsta e un joc destul de dificil, mai ales dacă pleci din casă cu gândul, preconceput, că ai să ajungi la super market (sau oriunde altundeva). Pentru că Sacha întelege exact idea jocului, si schimbă des orice direcţie aş vrea eu sa imprim drumului, pentru că mica mea Karina e obsedată de stânga, şi de cate ori e rândul ei o ia la stânga. Şi am ajuns de multe ori în locuri pe care nu le programasem, sau în locuri unde voiam sa ajung, dar după ore întregi.

Castelul Peleş e, şi va rămâne una din destinaţiile noastre favorite. Îmi spun poveşti despre cum îsi imagineaza ei viaţa în castel. La Sacha întotdeauna sunt armuri, cavaleri, cai… La Kari sunt rochii roz, prinţese, şi da, cai. Ne place parcul Castelului, ca o pădure ceva mai ordonată, si în care, din orice parte ai privi, vezi clădirea maiestuoasă. Sacha spune că seamană cu castelul de la Disney.Nu ne place înauntru încă, dar perseverăm. Si de fiecare data când mergem, mai învătam ceva.  Cum îi chema pe regii României, de unde vin ei si aşa mai departe.

Ne place fântâna din faţa poştei (ahhh, pardon, din faţă de la MegaImage; doar că… pentru noi, sinăienii, va fi întotdeauna din faţa poştei. Şi Sacha o ştie aşa). Ne place pentru că are în ea toate culorile curcubeului, pentru că e usor de vazut de departe, si o recunoaştem uşor, dar mai ales ne place pentru că “Aş vrea să beau apiţă albastră mami”.