E ORAŞUL MEU. DA. DAR E ŞI ŢARA TA, NEMERNICULE.

Azi scriu de nervi. Şi v-aş ruga să îmi iertaţi eventualele derapaje.

Am început ziua minunat. Ne-am hotărât să ieşim la plimbare. La Peleş. E frumos afară, sunt ultimele zile de vară, şi aşa că, nu stăm în casă. Am povestit, am ţopăit, ne-am alergat printre ghivece şi biluţe, pe stradă. Am urcat temerari, şi singuri (adică fără ajutorul mamei) scările de la Mânăstire. O zi perfectă.

Tocmai intrasem pe alee la Peleş, şi în timp ce Sacha şi Kari jucau şotron imaginar pe dalele de piatră, îmi deschid contul de Facebook, şi văd, posturi ale oamenilor din oraş (oameni cu dragoste şi respect pentru Sinaia), despre specia aceea, din păcate, atât de des întâlnită, de ţărani (şi nu în sensul oamenilor de la ţară), care îşi duc copiii să facă pipi unde o da Domnul, îşi parchează maşinile, ca şi cum le-ar fi cumpărat mama şosea, şi alte fapte, care, ne înnobilează specia...

Şi nu apuc să formulez un gând coerent despre cât de mult mi-aş dori ca mamele indivizilor să fi fost sterpe (din nou îmi cer scuze, dar văd roşu în faţa ochilor, de nervi), că îl aud pe Sacha strigând în gura mare:

“Mami, dar de ce a aruncat domnul acela porumbul pe jos? Nu a văzut coşul de gunoi?”

Acum, înainte să trec mai departe, se cuvin două lămuriri:

1 Aleea ce duce spre Peleş, este, cred eu, cea mai circulată alee pietonală, din oraşul ăsta. Şi deci, nu cea mai curată, deşi, sunt coşuri de gunoi la tot pasul.

2 Copiii şi diplomaţia nu se împacă. Un copil, în sinceritatea lui inocentă, îţi va spune mereu în faţă, exact ce gândeşte. Sau ce gândesc părinţii lui (pentru că, de cele mai multe ori, el e oglinda ta).

Domnul cu pricina, (ştiţi genul, lanţ de un deget pe ceafa groasă, papuci de plajă în picioare, maiou supraelastic peste douzeci de straturi de şuncă), se întoarce să se uite urât la copilul meu. Eram deja în alertă maximă. Nu m-am ferit niciodată să îmi susţin punctul de vedere, mai ales atunci când sunt lucruri în care cred. Însă, situaţia în care, eşti singură, cu doi copii mici, undeva, şi unul dintre ei provoacă un astfel de specimen... impune prudenţă, cel puţin. Mi-am luat copiii de mână, şi, la adăpostul mulţimii care participase involuntar la întrebarea puştiului, am spus:

“Mama, NOI, alegem să nu facem aşa niciodată, pentru că ne respectăm, şi asta înseamnă, să îi respectăm şi pe cei din jur, şi locurile în care suntem. (De fapt, i-aş fi spus, că nesimţirea e o caracteristică genetică la unii dintre noi, şi că, probabil, în grajdul în care locuieşe, “domnul” procedează exact la fel).

Sacha a dat din cap. Am luat un şerveţel, am ridicat coceanul de porumb din drum, şi l-am dus la coş, ostentativ, recunosc, sub privirile bovine ale individului susnumit, dar la adăpostul mulţimii de oameni.

Şi câte i-aş fi spus... M-am mulţumit însă, să remarc, că orice întâmplare, bună sau rea, este un prilej ca picii să înveţe ceva. Şi îmi doresc teribil să crească responsabili, şi implicaţi, să respecte oameni şi locuri pentru a îşi câştiga respectul, să fie oameni.

Şi acum, ca să mă răcoresc, Nemernicule, îngoapă-te în gunoi. Nici nu ar putea fi altfel. Pentru că doar acolo te simţi bine. Doar atunci eşti în elementul tău. Dar ştii ce? Fă-o la tine acasă. În sufrageria ta, în curtea ta cu pitici de grădină, în piscina ta cu luminiţe, în maşina ta. NU ÎN ORAŞUL MEU. Nu în oraşul copiilor mei. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, NU ÎN ŢARA MEA.    

Junii Braşovului

Lucrurile pe care le scriu, nu vin în ordine cronologică. De fapt, nu vin într-o ordine. Doar aşa cum mi le amintesc în timpul zilei, provocate de vreo discuţie, sau de vreo remarcă a cuiva. Acestea fiind spuse, Junii Braşovului, sunt o sărbătoare, care se întâmplă, în fiecare an, la Braşov, în prima Duminică după Paşte, numită şi Duminica Tomii.

Am plecat spre Braşov, împreună cu bunul nostru prieten Răzvan, care mergea şi el prima oară la Juni, pe o vreme, care, pe mulţi i-ar descuraja. Ploaie măruntă, mocănească, de aprilie, ceaţă, frig... Dar Junii sunt odată pe an, şi până la anul nu mai avem prilejul să vedem o asemenea manifestare.

De cele mai multe ori, dacă nu sunt cerute de ei, excursiile noastre, sunt surprize pentru pitici. Adică, nu le spun unde mergem, şi ce urmează să facem. Asta pentru că, îmi place să le surprind mutriţele, când văd despre ce e vorba. Ochi mari, miraţi, expresii uimite, şi bucurie... multă bucurie.

Aşa că, după multe căutări pe străduţele întortocheate ale oraşului, pentru un loc de parcare, am pornit spre centrul oraşului, cu copiii zgribuliţi, şi da, din ce în ce mai nemulţumiţi că mama i-a scos din casă, pe asemenea vreme.

Odată ajunşi în centru, însă, atunci când a început procesiunea nu s-au dezminţit. Au uitat de frig, de desenele animate, pe care ar fi putut să le vadă, şi în general de orice altceva, în afară de spectacolul oferit.

Junii sunt, pentru cei dintre voi care nu au auzit de această sărbătoare, barbaţi tineri (ei bine... nu numai), calare pe cai, îmbracaţi în costume naţionale. O descriere completă a sărbătorii, pentru cei interesaţi găsiţi aici.

Oameni pe cai. Copiii mei au fost extatici. Ca să înţelegeţi, Karina este genul de copil, dacă se incadrează într-un gen, care, vede un gândac de bălegar, si exclamă:

“Mami, uite ce gândăcel frumos. Pot să-l mângâi?”

Aşadar, orice fiinţă vie e fascinantă, Cu un loc special în sufleţel, pentru câini şi cai.

Pe parcursul unei ore, stând în loc, în frig şi ploaie, parcă nici nu îndrazneau să respire şi să clipească, de frică să nu piardă trecerea verunui armăsar.Au strigat, cu sufletul la gură, “Adevărat a Înviat” la fiecare “Christos a Înviat” strigat de Juni, au admirat hainele călăreţilor, clopoţeii prinşi de harnaşamentele cailor, şi caii. Caii care stăteau, caii care alergau, caii care fornăiau, caii care nechezau...

Şi acum, de câte ori plecăm spre Braşov, Kari mă întreabă:

“Mergem la căluţii mei, mami?”

   

Copiii şi muzica

În casa în care muzica nu încetează niciodata, liniştea este ţipăt.

Aşa am ales să ne trăim viaţa. Cu muzică, pentru fiecare ocazie, pentru bucurii, pentru tristeţi, pentru melancolii. Ştiu, din experienţa proprie, că muzica se moşteneşte. E ca ochii albaştri. Dacă ai tăi te-au crescut în linişte, atunci nu vei asculta muzică, decât la ocazii. Dacă toată copilăria ta are, atunci când te gândeşti în urmă, o coloană sonoră pe fundal, dacă muzica face parte din ceea ce împărţeai cu prietenii, părinţii şi fraţii, aşa îti vei creşte şi tu copiii.

Am crescut în casa în care, Phoenix, Abba, Kenny Rogers, ne erau însoţitori permanenţi. În casa în care rock-ul era artă, iar lucrul acesta şi-a pus amprenta asupra mea, şi îşi pune, zilnic, amprenta şi asupra copiilor mei. Îi învăţ, cu răbdare, prin puterea exempului, ca muzica poate lua mii de forme.

De la melodiile din desenele animate Disney, la cântecele pentru copii, româneşi sau nu, la rock, muzică clasică, sau Irish (pentru că e una din favoritele mele). Îi învăţ să asculte cuvintele pieselor (asta însemnând de multe ori că traduc din engleză sau franceză), liniile melodice, şi să deosebească sunetul instrumentelor.

Tati este cel cu noutăţile, şi de la el, Sacha şi Kari, ştiu şi ce înseamnă muzica nouă.  

Au deja preferinţe. Copii sunt, de cele mai multe ori, cel puţin până la vârsta celor doi în cauză, ca nişte oglinzi. Îti poţi vedea imaginea reflectată în ei.

Ascultă Nightwish, fără să se oprească, câte o melodie pe repeat, până când ştiu să fredoneze toate cuvintele. Si apoi îi aud îngânând linia melodică, la joacă, prin curte.

Au poveşti favorite, in baladele irlandeze, la care nu respiră, pentru că le-am povestit ce inseamnă cuvintele, şi asociază muzica cu povestea spusă.

Sacha o iubeşte pe Lara Fabian, şi cântă cu ea “Malade”, de parcă s-a născut în Hexagon.

Şi, ca să revenim la subiect, nu există călătorie pe care să o facem fără muzică.

Cu copiii în Cetatea Fermecată

În această Sighişoară, am sosit, împreună cu piticii într-o dimineaţă toridă de vară. Era prima oară când o vedeau, şi, deşi înţeleg logic, că nu e vârsta la care copiii se vor entuziasma pentru că au ajuns într-un oraş, eram emoţionată ca la întâlnirea cu un vechi, şi drag prieten.

Sacha a zărit pe geam Turnul cu Ceas şi a exclamat:

“Oau, mami, ce e ăla?”

“Ăla, este Turnul cu Ceas, şi face parte din Cetatea Sighişoarei.”

“O cetate adevărată, mami?”

“Da mami. O cetate adevărată, cu ziduri de apărare, cu turnuri de pază...”

“Dar mami, are şi cavaleri?”

“Acum nu mai sunt cavaleri iubitule, deşi, odată pe an, la Festivalul din Cetate, există oameni care se îmbracă în cavaleri, şi domniţe, şi trubaduri...”

“Ce sunt ăia tubaduri, mami?” m-a întrebat Kari.

“TRubadurii, erau un fel de cântăreţi iubito. Care cântau la curţile nobililor, ca să-i distreze.”

“Pentu că atunci nu existau calculatoare care să cânte pentru oameni, nu mami? a spus filozof Sacha, cu care dezbătusem pe larg, în trecut, apariţia tehnologiei.

Am zâmbit. Reasigurarea, că orice discuţie serioasă pe care o porţi cu copilul tău, oricât ar parea de peste vârsta lui, rămâne întiparită în mintea acestuia,  e reconfortantă.

“Da Sacha, ai dreptate. Pentru că atunci nu existau nici un fel de aparate care să înregistreze muzică. Erau oameni care cântau, acompaniaţi de instrumente.

“Mami, ce sunt alea acompaniaţi?” întreabă Kari. Nu m-am ferit niciodată de cuvinte. Chiar dacă par pretenţioase, si greu de înţeles pentru ei, găseşti mereu un fel de a le explica ce ai vrut să spui. Iar ei, te uimesc reţinându-le, si folosindu-le, pe urmă, atunci când te aştepţi mai puţin.

“Acompaniaţi înseamnă însoţiţi de sunetele pe care le fac instrumentele, atunci când cineva cântă la ele”

“Ahaaa, aşa cum cânt eu la pianul meu?”

Am zâmbit din nou, acompaniată (sâc), în gând, de cacofonia de sunete a pianului cu patru clape, chinuit de Karina.

“Da mami, cum cânţi tu, la pianul tau.”

Urcând pe jos, în cetate, ne-am oprit să facem poze, să admirăm zidurile vechi, şi să bem apa de la fântâna din piaţa de sub Turnul cu Ceas. Apoi, am hotărât să urc cu Sacha în Turn. Kari a rămas cu bunicii. Scările din Turnul cu Ceas, sunt un loc unde nu prea te poţi descurca cu copii mici. Sunt strâmte, inegale, incomode, si muuuuulte.

Ne-am oprit la macheta Sighişoarei, din Muzeu, si Sacha a constatat imediat că i-ar plăcea şi lui una de aia acasă. Aopi am povestit despre figurinele ceasului, pe partea cu orasul zilele săptămânii, iar pe partea cu cetatea, pacea, dreptatea şi justiţia. A stat minute întregi şi s-a uitat la mecanismul ceasului, prin geam, fascinat, ca întotdeauna, de toate dispozitivele mecanice. Apoi am urcat, si i-am povestit, cum pe placuţele înşirate pe balconul turnului, sunt distanţele din acel punct pâna la marile oraşe din lume.

“Chiar şi până la tati?”

“Chiar şi până la tati iubitule. Uite 1872 de km.”

Ne-am oprit la o cafea intr-una din cafenelele din cetate. Un loc minunat, cu podele albastre din lemn, nu parchet, si pereţi cu arcade, cu mobilă veche pictată, cu ouă încondeiate în coşuri de rafie, cu cărţi în rafturi, dar, spre fericirea mea, cu cafea buna, de la expresor, a cărei aromă te trezeşte din orice stare. (Sunt, recunosc, o împătimită a cafelei. Îmi place amară, sau dulce, cu lapte, sau fără, simplă, sau cappucino, sau latte machiato, sau... Înelegeţi ideea). Copiii au băut ceai de fructe, din cani imense, cu biscuiţii de la cafea, ronţaiţi cu guriţe mici. 

 

Apoi am urcat scara de lemn acoperită, şi le-am povestit, cum urcă copiii, în fiecare zi, treptele de lemn, pentru a ajunge la şcoală. Fără maşini în poarta şcolii, fără părinţi care să-i ducă şi să-i aducă, doar ei, ghozdanele, şi treptele nesfârşite...

Ne-am plimbat pe lângă catedrală, am privit Oraşul de Jos, şi Sacha a constatat că seamănă exact cu macheta pe care o văzuse în Muzeul din Turnul cu Ceas.

Iubesc Sighişoara. V-am mai spus? :))))))))