Cu copiii în Cetatea Fermecată

În această Sighişoară, am sosit, împreună cu piticii într-o dimineaţă toridă de vară. Era prima oară când o vedeau, şi, deşi înţeleg logic, că nu e vârsta la care copiii se vor entuziasma pentru că au ajuns într-un oraş, eram emoţionată ca la întâlnirea cu un vechi, şi drag prieten.

Sacha a zărit pe geam Turnul cu Ceas şi a exclamat:

“Oau, mami, ce e ăla?”

“Ăla, este Turnul cu Ceas, şi face parte din Cetatea Sighişoarei.”

“O cetate adevărată, mami?”

“Da mami. O cetate adevărată, cu ziduri de apărare, cu turnuri de pază...”

“Dar mami, are şi cavaleri?”

“Acum nu mai sunt cavaleri iubitule, deşi, odată pe an, la Festivalul din Cetate, există oameni care se îmbracă în cavaleri, şi domniţe, şi trubaduri...”

“Ce sunt ăia tubaduri, mami?” m-a întrebat Kari.

“TRubadurii, erau un fel de cântăreţi iubito. Care cântau la curţile nobililor, ca să-i distreze.”

“Pentu că atunci nu existau calculatoare care să cânte pentru oameni, nu mami? a spus filozof Sacha, cu care dezbătusem pe larg, în trecut, apariţia tehnologiei.

Am zâmbit. Reasigurarea, că orice discuţie serioasă pe care o porţi cu copilul tău, oricât ar parea de peste vârsta lui, rămâne întiparită în mintea acestuia,  e reconfortantă.

“Da Sacha, ai dreptate. Pentru că atunci nu existau nici un fel de aparate care să înregistreze muzică. Erau oameni care cântau, acompaniaţi de instrumente.

“Mami, ce sunt alea acompaniaţi?” întreabă Kari. Nu m-am ferit niciodată de cuvinte. Chiar dacă par pretenţioase, si greu de înţeles pentru ei, găseşti mereu un fel de a le explica ce ai vrut să spui. Iar ei, te uimesc reţinându-le, si folosindu-le, pe urmă, atunci când te aştepţi mai puţin.

“Acompaniaţi înseamnă însoţiţi de sunetele pe care le fac instrumentele, atunci când cineva cântă la ele”

“Ahaaa, aşa cum cânt eu la pianul meu?”

Am zâmbit din nou, acompaniată (sâc), în gând, de cacofonia de sunete a pianului cu patru clape, chinuit de Karina.

“Da mami, cum cânţi tu, la pianul tau.”

Urcând pe jos, în cetate, ne-am oprit să facem poze, să admirăm zidurile vechi, şi să bem apa de la fântâna din piaţa de sub Turnul cu Ceas. Apoi, am hotărât să urc cu Sacha în Turn. Kari a rămas cu bunicii. Scările din Turnul cu Ceas, sunt un loc unde nu prea te poţi descurca cu copii mici. Sunt strâmte, inegale, incomode, si muuuuulte.

Ne-am oprit la macheta Sighişoarei, din Muzeu, si Sacha a constatat imediat că i-ar plăcea şi lui una de aia acasă. Aopi am povestit despre figurinele ceasului, pe partea cu orasul zilele săptămânii, iar pe partea cu cetatea, pacea, dreptatea şi justiţia. A stat minute întregi şi s-a uitat la mecanismul ceasului, prin geam, fascinat, ca întotdeauna, de toate dispozitivele mecanice. Apoi am urcat, si i-am povestit, cum pe placuţele înşirate pe balconul turnului, sunt distanţele din acel punct pâna la marile oraşe din lume.

“Chiar şi până la tati?”

“Chiar şi până la tati iubitule. Uite 1872 de km.”

Ne-am oprit la o cafea intr-una din cafenelele din cetate. Un loc minunat, cu podele albastre din lemn, nu parchet, si pereţi cu arcade, cu mobilă veche pictată, cu ouă încondeiate în coşuri de rafie, cu cărţi în rafturi, dar, spre fericirea mea, cu cafea buna, de la expresor, a cărei aromă te trezeşte din orice stare. (Sunt, recunosc, o împătimită a cafelei. Îmi place amară, sau dulce, cu lapte, sau fără, simplă, sau cappucino, sau latte machiato, sau... Înelegeţi ideea). Copiii au băut ceai de fructe, din cani imense, cu biscuiţii de la cafea, ronţaiţi cu guriţe mici. 

 

Apoi am urcat scara de lemn acoperită, şi le-am povestit, cum urcă copiii, în fiecare zi, treptele de lemn, pentru a ajunge la şcoală. Fără maşini în poarta şcolii, fără părinţi care să-i ducă şi să-i aducă, doar ei, ghozdanele, şi treptele nesfârşite...

Ne-am plimbat pe lângă catedrală, am privit Oraşul de Jos, şi Sacha a constatat că seamănă exact cu macheta pe care o văzuse în Muzeul din Turnul cu Ceas.

Iubesc Sighişoara. V-am mai spus? :))))))))