Nu sunt multe lucruri pe care să mi le doresc. Nu sunt, şi încerc
să îi învăţ şi pe Sacha şi pe Kari, să nu fie, materialişti. Îmi doresc să
aprecieze experienţele, sentimentele, oamenii, şi nu lucrurile.
Şi in această ordine de idei, deşi egoistă, singura mea dorinţă
reală, ca şi a lor, de altfel, e sa fim, în anul care vine, lângă tati.
Depărtarea ne-a învăţat, să ne iubim mai mult decât ne iubeam. Depărtarea
ne-a învăţat să ne ascultăm unul pe celălalt, mai mult decât o făceam. Depărtarea
ne-a învăţat să ne sfătuim, să ne sprijinim, să ne ajutăm cum n-am făcut-o
niciodată înainte. Dar, depărtarea doare. E amară şi crudă, si ne văduveşte de
experienţe, în întregimea lor. Copiii cresc, şi povestirile, oricât ar fi de
detaliate, nu ţin loc de amintiri.
Nu pot să pretind, că ştiu cum e să fii acolo. Singur, cu gândurile
aici, cu speranţele şi dorinţele agăţate de ecranul computerului, sau de
sunetul telefonului.
Dar ştiu sigur cum e aici. Cu copii care îşi exteriorizează dorul
testându-şi limitele, şi pe ale mele deodată, cu ochi în lacrimi la serbări, şi
de sarbători, cu sentimentul că voi ajunge acasă şi îţi voi spune cum a fost
ziua mea, şi cu dezamagirea că nu eşti acolo. Cu dorinţa cruntă să îi văd ochii
veseli, lui Sacha oglindiţi în ochii tăi, în timp ce discutaţi ceva “băieţesc”,
şi să o văd pe Kari cu braţele înfăşurate în jurul gâtului tău, spunând: “Gâdilă-mă
tati!”
Şi mai mult decât tot restul, mi-e dor de mine, în braţele tale!
