And then it hit me...

Ok. Nu e greu să-ţi dai seama că iubesc ţara asta. Cu toate defectele ei. E frumoasă. Şi atunci m-a lovit.

“Dacă plecăm, şi Sacha şi Kari vor creşte acolo, şi nu aici… Ce îşi vor aduce ei aminte? Cum vor şti ei să înţeleagă de ce mama lor şi tatăl lor tânjesc după România?”

Păi… Numai daca o văd, şi numai daca o simt ca mine.

M-am născut, am crescut, şi am rămas în Sinaia. Nu e provincialism decizia mea. Nu e frică de metropole. E ceva, ce puţină lume înţelege. E ataşament, iubire şi respect pentru locul care m-a format. Toţi suntem la fel. Toţi sinăienii. Plecăm. Oriunde ne duce viaţa. Dar când urcăm Posada (pentru cei care nu sunt de-ai casei, Posada e bucata aia înnebunitoare de DN1, dupa Comarnic, plina de curbe, unde muuuulţi dintre voi vă petreceti ore întregi în fiecare vineri după-amiaza, pentru că e strangulat traficul mai în faţa puţin), în maşină, sau în tren, când zărim Bucegii, când pădurea se insinuează in câmpul nostru vizual, bolovanul de pe suflet, dispare. Nu îl simţim atunci când suntem departe. Nu ne guvernează vieţile. Doar atunci, în fracţiunea de secundă, când am ajuns la limita oraşului, ştim că s-a ridicat din noi. O să spuneţi că dramatizez. Căutaţi-i. Pe sinăieni. Şi întrebaţi-i. Şi veţi vedea.

Aşa că, pasul logic, era să îi invăţ pe pitici, ce înseamnă să iubeşti un loc, cu tot ce reprezintă el. Istorie, (deşi încă lucrăm la capitolul ăsta, că 6 şi aproape 3 ani nu sunt cele mai bune vâste din lume pentru a te îndrăgosti de istoria unui loc), natură (de departe preferata lor… şi a noastră, dacă stau să mă gândesc), respect pentru locuri, oameni şi obiceiuri. Şi poveşti. Infinit de multe poveşti.