La Lisa, la Vâltori

Există in România, atât cât am văzut-o eu, puţine locuri cu adevărat neatinse de trecerea timpului. Locuri în care, înţelepciunea populară, să se păstreze, împreună cu acele lucruri, construite din nevoia de a avea o viaţă puţin mai uşoară, în timp ce respecţi în continuare natura şi viaţa ce te înconjoară.

Un asemenea loc, tot din cunoştinţele mele, singurul care a mai rămas funcţional în toată ţara, este La Vâltori.

Venind dinspre Braşov, spre Sâmbăde Sus, pe un drum idilic, cu paşuni ca de catifea, înconjurate de crestele abrupte ale Făgăraşului în toată zarea, ajungi în satul Lisa. Aproape de ieşire, este un indicator, la stânga, pe un drum laturalnic, care nu desconspiră nimic. Nu scrie decât La Vâltori.

La 200 de metri, o casă mare, plină de muşcate frumos colorate, te îmbie la o vacanţă la ţară, ca în zilele copilăriei.

Însă, odată trecut de casă, nimereşti într-un univers necunoscut, cu parfum de istorie veche, şi de viaţă autentică românească. Treci un  podeţ, peste o apa mică, lină, un pârâiaş, pe care îl vezi dispărând sub casa cu muşcate. De partea cealaltă a casei însă, pârâiaşul lin, se preface in cascadă, neîmbânzită, cu spumă albă, ca o coadă de cal alergând în galop, cu zgomot de tunet şi furtună. La poalele cascadei, vâltoarea. O instalaţie rudimentară, în care apele zbuciumate, sunt prinse într-un butoi de lemn, unde sunt scufundate covoare, pentru a fi spălate. Puterea cu care coboară apa pe cascadă, ca şi lemnul neşlefuit al butoiului, fac de ruşine şi cea mai sofisticată maşină de spălat. Sunt doua astfel de vâltori, pe cursul pârâului, în curtea oamenilor. Pe deasupra instalaţiei, daca i se poate spune aşa, au construit un pod, şi poţi urca să vezi cum funcţionează. Tot pe cursul apei, este instalată o roată dinţată, legată la un sistem de moarăde apa, care îsi pierde axul intr-un hambar. Iar acolo, cu ajutorul unui sistem cu scripeţi, se acţionează alte roţi mari, pe care sunt prinse pături de lână. Sub roţi sunt sute de cuie, care scarmănă păturile,trecute peste ele, în mişcarea roţii, rezultatul final fiind acele coverturi populare, miţoase şi moi, pe care, atunci când le vedem prin magazine, le asociem întotdeauna cu România, la ţară. E un proces bine gândit, şi extrem de eficient în simplitatea lui, ca şi orice altă evoluţie tehnologică, născut din necesitatea de a-ţi face viaţa mai uşoară.

Singurele astfel de sisteme pe care le-am văzut, sunt la loc de cinste prin muzeele satului răspâdite prin ţară.

Karina, atrasă de flori, libelule, şi albine, n-a înţeles foarte bine încântarea noastră, la vederea instalaţiei.

Sacha însă... Parcă îi dădusem drumul, nesupravegeat, într-un magazin de dulciuri. Alerga de-a lungul podului, strigând încântat, ne explica cum a priceput el imediat, ce face fiecare componentă, cum se foloseşte puterea apei, cum întoarce aceasta roţile, şi cum întregul sistem e “minunat mami”. Mai descoperea câte o rotiţă pe care n-o văzuse de la început, se oprea puţin, şi începea din nou, arătând cu degeţlul, să îşi explice cum ajunge să se mişte fiecare componentă a sistemului.