Cetatea Fermecata

Azi vom face pauză de la poveştile cu copii. Si asta pentru că, mâine,  urmează o poveste cu copii, într-un loc pe care eu îl iubesc cu pasiune. Ca pe o persoană. Si ca să înţelegeţi ce vreau să spun, iată o scrisoare mai veche, a mea către mine:

 

Mi-e dor de Sighişoara... Dor ca de cerul înnorat, deasupra Bucegilor, ca de promisiunea de furtună, ca de primul strop de ploaie pe pielea infierbantată...
Mi-e dor de străzile înguste şi pietruite acum sute de ani, de zidurile cu parfum de istorie, de clădirile îngemanate una intr-alta, de refuzul oraşului de a se preda timpului nostru...
Mi-e dor de zgomotele care se aud, şi de zgomotele pe care mi le închipui pe străzile Sighişoarei. De tropotul de cai la caleşti, de scrâşnetul fierului pe fier din fantoma Turnului Fierarilor, de zarva neîntreruptă a negustorilor strigandu-şi marfa in limbi gotice...
Mi-e dor de scările scârţâinde ale Turnului cu Ceas, promiţând la capătul drumului o poveste nesfârşită deasupra dealurilor dulci... Mi-e dor de sunetul Ceasului din Turn, de statuetele care se mişcă, de mecanismul monoton, văzut prin gemuleţ, de distanţele în sute şi mii de kilometri până la Londra şi Belgrad şi Odessa şi Polul Sud...
Îmi lipseşte imaginea scării acoperite, parfumul greu de drum şi praf şi vechime, şi inimitabila umbră alungită a catedralei.
Mi-e dor de senzaţia de a ridica ochii, şi de a nu fi în stare să cuprind, în orizontul privirii toată mareţia formelor tăiate abrupt ale bisericii...
Fiecare por al fiinţei mele urlă că vrea să fie în Cetatea Fermecată. Plâng încet, înăuntrul meu, de dor negru si dur, după oraşul tuturor poveştilor...
Îmi doresc apropierea ameţitoare de poarta veche, de scările de piatră, de turnurile luminate noaptea, de felinarele liniştite, de florile caţărate pe ziduri, pe ţigle...
Îmi e DOR de Sighişoara, DOR de-mi ţipă sufletul...
Cu neasemuită stimă, pentru Cetatea Fermecată,
A.