În maşină

Nu ştiu câţi dintre voi au copii. Cei care au, ştiu cu siguranţă, că drumul cu maşina, oricât de scurt, este un fel de muncă a lui Hercule pentru părinţi, şi un supliciu egal, pentru copii. Ş nu vorbesc aici de piticii de până într-un an, pentru care, orice drum cu maşina, e momentul cel mai bun pentru somn. Vorbesc de cei care, au trecut de acea perioadă. De Sacha şi de Karina... de toţi Sacha şi Karina din lumea asta.

Am să o iau sistematic:

1.       Pregătirea de plecare. Am sentimentul de câţiva ani încoace, că de fiecare dată când plec de acasă, mă mut. Haine de schimb (ca nu ştii niciodată, dacă domnişoara Kari nu o să se hotărască brusc să plonjeze in apa din poiană, sau dacă Sacha nu va deschide o sticlă de suc în mijlocul magazinului, bineînţeles, după ce a agitat-o ca şi cum s-ar fi luptat cu un trol); şerveţele, umede şi uscate (bine că am scăpat de scutece); apa, pentru că, din experienţa mea, până şi cel mai scurt drum, face, îngrozitor de sete; fructe (tari neapărat: mere, fructe confiate, alune) pentru că setea dă invariabil în foame; jucării (preferatele lor, chiar dacă ei îţi spun senini că nu le vor azi, credeţi-mă, după primii doi kilometri o să fie revoluţie dacă l-am uitat pe Bumblebee sau bagheta lui Harry Potter acasă, şi război de-a dreptul daca nu avem căluţul mov, sau bebele cu cădiţă); iar pentru plecările mai lungi, perna şi păturica albastre (ale Karinei, culmea) şi perna roşie cu ursuleţi împreună cu ursuleţul de pluş (pentru un somn liniştit marca Sacha)(vă rog să nu îl blamaţi, că la şase ani mai doarme cu ursuleţul. Ce, voi nu aveţi nici un obiect de care nu vreţi să vă despărţiţi în ruptul capului?). Daca la astea mai adăugăm si câteva haine (ale lui mami, tati sau ale bunicilor), prosoape, articole de toaletă (fiecare cu ale lui)... ei bine... cred că aţi prins ideea.

2.       Scaunele pentru maşină. Noi am considerat, că indiferent cât de scurt e drumul, copilul trebuie să stea în scaunul lui. Aşa consideră şi ei. Numai că, nu avem două la fel. Şi atunci, toate drumurile încep cu: “eu vreau pe cel albastru”, “eu vreau pe cel de la geam” (fie vorba între noi amândoua sunt la geam, dar... ce contează?), “eu vreau in spatele lui mami”, şi o listă interminabilă de “eu vreau” la care nu te-ai gândit niciodată.

3.       Plictiseala. Vă aduceţi aminte de excursia aceea minunată, în care peisajele vă uimeau la tot pasul, in care aţi făcut sute de poze, din mers, pentru că nu vă puteaţi abţine? Dar de plafonul de nori deasupra şoselei? De verdele crud al padurii? De clădirile cu arhitectură deosebită? EU NU. Copiii mici nu sunt impresionaţi de astfel de “prostii”. Se vor juca cu jucariile cărate cu atâta conştiinciozitate, alea pe care iniţial nu le voiau, dar fără de care nu pot trăi. PRIMELE CINCI MINUTE. După care, invariabil, va urma un moment de linişte, si strigătul de luptă: “Mamaaaaa, m-am plictisit.” Şi atunci, laşi orice altă preocupare, şi bagi “entertainment” pentru pitici. OK. Trebuie să recunosc că mie îmi place să inventez lucruri de făcut în spaţii strâmte, unde nu te poţi desfăşura. Doar că, trebuie să ai un izvor nesecat de astfel de activităţi, având în vedere, că durata pe care vor acorda atenţie unui singur joc, e de maxim 7 minute. Aşa că... pleacă la un drum de cinci ore cu ei... Jocurile noastre favorite sunt cele cu cuvinte. Sacha spune o literă, si apoi, pe rând, cei din maşină, spun cuvinte care încep cu litera respectivă. Apoi jucam “ghiceşte la ce mă gândesc”. Pe rând, ne gandim la obiecte, şi răspundem la întrebările celorlalţi, pâna se ghiceşte cuvântul. Mai este si clasica îndeletnicire de a spune poveşti. Sau cautăm nori pe cer, si spunem cu ce seamănă. Desenăm personaje imaginare care se bat între ele (şi credeţi-mă, nimeni nu ştie să snopească în bătaie un dragon imaginar, ca o prinţesă imaginară îmbrăcată în roz, şi cu volane muuulte).

4.       Pauza de pipi. Care, apare fără îndoială, la cinci minute după ce ai plecat de acasă, deşi, de cele mai multe ori, ai plecat cu jumătate de oră după ora estimată, exact din acest motiv. Dar... nu te poţi certa cu natura. Doar cu şoferul, dacă eşti într-o zonă unde nu ai acces liber la copaci... ca pe autostradă, de exemplu, să spargă barierele vitezei sunetului, pentru că plodul (pardon copilul) nu mai poate să ţină...

Cam atât pentru acum... Deşi ar mai fi multe de spus. Dar promit să revin la subiect şi cu altă ocazie.