Mama, am greşit...

Sunt multe momente în viaţă, când ştii, uitându-te cu ochi de adult, la copiii tăi, că vor greşi. Că nu înţeleg încă un lucru, sau că nu vor să-l facă, pentru că testează limite. Sau pentru că sunt încăpăţânaţi. Sau pentru că lumea nu arată la fel prin ochii lor. Şi îţi doreşti, pentru binele lor, să nu greşească. De multe ori, te repezi, şi preîntâmpini. Sau le explici de ce un cuvânt, sau o acţiune a lor, va fi o greşeală.

Şi o faci convins, că e spre binele lor. Că ajutându-i să vadă greşeala, vor înţelege. Vor învăţa. Dar, treaba e că... Nu e aşa. Nelasându-i să greşească, îi privezi de procesul de învăţare. Îi faci să aibă falsă încredere în ei, şi îi protejezi de viaţă. De viaţa în care ei trebuie să trăiască. De cele mai multe ori fără ajutorul tău.

Concret. I-am luat lui Sacha bicicletă. De mult. Acum un an, de ziua lui. Îi place la nebunie să se dea pe ea. Doar că, i-am pus şi roţi ajutătoare. Şi ştiţi ce? Le are şi acum. Şi falsul meu sentiment de siguranţă, faptul că în capul meu, am preîntâmpinat o gramadă de căzături, nu a făcut nimic bun pentru el. N-a învăţat să se dea cu bicicleta. A schimbat o tricicletă mică, pe una mai mare.

Evident că nu despre mersul pe bicicletă e vorba. E vorba despre momentul în care, toate lecţiile despre viaţă, pe care încercăm să le dăm copiilor noştri, îşi fac efectul, şi copilul, realizează, singur, că a făcut o greşeală. Şi atunci, cu siguranţă, nu o va mai repeta. Pentru că ştie din experienţă.

Atunci când vine momentul, ca el să vină la tine, şi să îţi spună “Mama, am greşit!”, tot ce trebuie să faci, după părerea mea, e să îi fii alături, să îl asiguri că a greşi este parte din viaţă, că toţi greşim, şi să îl înveţi că, a recunoaşte că ai greşit înseamnă să fii puternic.

Şi niciodată să nu-ţi fie frică să recunoşti, de faţă cu ei, atunci când tu însuţi greşeşti. Pentru că, la urma urmei, e important sa-i spui copilului tău “Mama, am greşit!”

O picătură de Deltă

Suntem încă prea mici pentru un concediu adevărat în Delta Dunării. Deşi lui Sacha îi place (ca oricărui băiat, cred eu), ideea de a pescui, nu are răbdarea să şi facă acest lucru. Iar Karina, este la vârsta la care orice lucru care necesită răbdare, este imposibil de realizat. De aceea am ales Sulina, şi nu un loc adânc in Deltă. Am avut nocorcul să avem prieteni în Cardon, un “sat” dacă i se poate spune aşa, de trei sau patru case, pe drumul de la Sulina spre Letea. Şi am stat acolo. Cu un braţ din acela mic de apă, ascunsă în stuf, ca sute altele, în spatele casei, cu iarba aceea aspră, crescută din nisip, cu sălcii mari, cu roşii pe araci, cu acoperişuri de stuf.

Ne-am plimbat pe faleza Sulinei, lângă Dunăre, admirând bărcile mari şi mici, am facut plajă, la mare, pe una din acele puţine plaje, încă necontaminate de spiritul comercial ce îmbracă, deja mai tot litoralul nostru, unde Dunărea aduce aluviuni, şi diluează apa sărată, şi formează un loc perfect de joacă pentru copii, pentru că apa mării are doar 30 de centimetri  adâncime pentru 30 de metri in larg, am mâncat cea mai senzaţională plachie, cel mai senzaţional borş de peşte (ştiu folosinţele superlativului absolut, dar nu ma pot abţine sa nu greşesc gramatical, de dragul mâncării aceleia, ce te transportă în mijlocul Deltei). Am văzut şi am simţit un colţ de Deltă, fără a ne îndepărta prea tare de “civilizaţie”.

Letea e magnifică. Cu sutele ei de specii de plante protejate (marea majoritatea medicinale), aşa cum ne-a spus Nea Mihai, sinăianul nostru strămutat la Cardon, cu dunele ei de nisip alb, scăpate de sub o mare, retrasă de acolo acum mii de ani, cu stejarii ei seculari, cu caii sălbatici profilaţi în orizontul opus pădurii.

Iubim Delta, aşa cum iubim munţii. Cu teamă, cu respect, cu admiraţie.

6 ani...

A fost ziua lui Sacha.

Mă uit la el, dimineaţa când încă doarme, şi mă întreb, în tăcere, unde au zburat şase ani. Caut în trăsăturile lui liniştite, o urmă a bebeluşului pe care l-am ţinut cu atâta foame în braţe, şi nu văd decât un copil. Mare. Rememorez primele momente, privirea aceea pe care o au doar bebeluşii, care spune “Tu eşti toată lumea mea”, atunci când se uită la tine. Şi cât adevăr e în ea. El era toată lumea mea.

Acum, e independent, elocvent, încăpăţânat, sensibil, şi plin de iubire. Şi l-am văzut dobândind personalitate, şi l-am urmărit creându-şi pasiuni, şi cu fiecare pas pe care îl face, îl vad devenind.  Mi-e greu să cred că e atât de mare. Mi-e greu să ştiu că se eliberează, în fiecare secundă, mail mult, de mine, de taică-su. Mi-e greu sa nu mai fiu toată lumea lui, pentru că el va fi mereu toată lumea mea.

Kari încă mai are, deşi rare, momente în care, totul se rezumă la mami. Încă mai sunt, în căpuţul ei drăgălaş, mami care ştie tot, şi poate tot.

Sacha însă... M-am ferit întotdeauna să le dau impresia că noi suntem atotputernici sau atoateştiutori. Le-am explicat, cu răbdare, că oamenii mari, ştiu în plus faţă de ei, un singur lucru. Şi anume, unde să caute, ca să afle ceea ce nu ştiu. Şi deseori, Sacha mă întreabă câte ceva, iar răspunsul meu este: “Iubire, mami nu ştie lucrul ăsta, dar am să caut informaţii, şi vom vorbi pe urmă, când voi şti să îţi explic”. Şi el a înţeles foarte bine acest lucru.

E mare. E prea mare, şi parcă, cu toată atenţia mea, au trecut zilele prea repede. Şi le vreau înapoi. Îl vreau când a spus prima dată “mami”, şi am simţit euforie, îl vreau când a făcut singur primii paşi, cu polonicul în mână, îl vreau când se juca cu degetele mele în timp ce îl alăptam...

Îl vreau şi cum e acum, spiritual, şi plin de întrebări, mirări şi poveşti. Dar mi-e dor de toate secundele trecute din ultimii şase ani...

Joaca de-a Festivalul

“Mami ce e ăla un Festival?” m-a întrebat Kari în limbajul ei un pic peltic.

“Un Festival e o sărbatoare iubito.”

“Pai şi ce sărbătorim, mami?” a venit următoarea întrebare, în timp ce mergeam, de mână cu amândoi, spre centrul oraşului.

“Sărbătorim zilele oraşului Sinaia, mami.”

“Ahaa... Adică e ziua lu’ Sinaia?”

“Da mami. E ziua Sinaiei.”

A început să râdă, şi să ţopăie, ca şi cum s-ar fi bucurat de un secret, numai de ea ştiut.

“Iubito, îmi spui şi mie ce te bucură atât de mult?”

“Păi, mami, înseamnă că e şi ziua mea!”

Şi aşa a început, ziua Karinei, căci odată cu oraşul, a fost şi ziua ei, aşa, cum bine a constatat. De fapt, zilele lor. S-au bucurat mai întâi de mersul pe mijlocul străzii, şi cred că în trei zile m-au întrebat de 30 de ori dacă într-adevăr au voie să meargă pe mijlocul străzii, pentru că, în capul, lor regula asta nu se încalcă niciodată.

Pe covorul roşu de la intrarea în centru, am făcut poze, şi Sacha a constatat că se simte ca o vedetă, (nu ştia sigur dacă vrea să fie Harry Potter, sau Bumblebee).

Apoi zilele au trecut într-o ceaţă de activităţi, care mai de care mai interesantă, şi mai captivantă.

Ne-am picat pe faţă, şi timp de două zile, nu mi-am putut spăla pe ochi, nici Spider-man-ul, nici fluturaşul. Am dansat cu clovnii.

Am dat iama în cortul de la Legoland, în fiecare zi de câteva ori, şi am construit nenumărate căsuţe, maşini, şi “invenţii” (aşa numeşte Sacha orice lucru cu care se joacă, dar care nu arată ca un obiect cunoscut restului lumii).

Am fost pompieri, cu costume adevărate de pompier, în maşina pompierilor, şi mai ales cu căşti de pompier.

Am călărit cai “adevăraţi, nu ponei din ăia de copii mici” (recunosc, oamenii de la echitaţie nu au vrut să o suie pe cal pe Karina, pentru că e prea mică, însă, până la urmă s-au lăsat impresionaţi de rugăminţile zgâtiei, ca şi de promisiunile ei de a fi foaaaaarte cuminte, ceea ce a şi fost).

Ne-am dat în carusel, saltele şi maşinuţe, cu o bucurie pe care numai la copii o poţi vedea.

Am păpat vată de zahăr colorată (care a interacţionat cu desenele de pe faţă, creând un fel de monştri coloraţi şi lipicioşi).

Parada a fost un moment special. Sacha, cu ochii măriţi şi sufletul la gură, a uitat să respire, când au trecut pe lângă el înghiţitorii de flăcări, şi apoi a decretat că vrea şi el sa se facă “un domn de ăla de mănâncă foc”, iar Kari a strigat tot timpul că aceea e “parada mea”, şi continuă şi azi să spună, că a primit “artifici” de ziua ei (adicăde ziua oraşului, care s-a transformat în căpuşorul ei, în sărbătoarea ei personală).

Seara, numai cu Sacha; pentru că domnişoara surescitată, şi obosită de toate aventurile zilei, trebuia transportată (în brate :((((( ) acasă, pe la ora nouă; am dansat şi ascultat muzică, zărind în puştiul meu cel mare, fascinaţia pentru concertele live, pe care mi-o aduc aminte la mine, la primele ediţii, acum 21 de ani. Ne-am distrat pe drumul înapoi spre casă, incercând să prindem laserul verde, care, “Uite mami, ne arată drumul spre casă!”

Dar... Ca orice experienţă minunată, a trecut.

Azi dimineaţă, m-am trezit cu doi ţopăitori surescitaţi în pat, rugându-mă de mama focului să mergem la “Festival”. I-am dezamăgit teribil când le-am explicat că s-a terminat, şi că revenim la regula cu “NU AVEM VOIE SĂ IEŞIM PE STRADĂ”.

Singura consolare a venit, odată cu promisiunea că, va mai fi unul şi la anul.

Şi, în timp ce îmi beam cafeaua, l-am auzit pe Sacha spunându-i Karinei:

“Lasă Kari, că ne mai jucăm de-a Festivalul şi la anul!”