A fost ziua lui Sacha.
Mă uit la el, dimineaţa când încă doarme, şi mă întreb, în tăcere,
unde au zburat şase ani. Caut în trăsăturile lui liniştite, o urmă a
bebeluşului pe care l-am ţinut cu atâta foame în braţe, şi nu văd decât un
copil. Mare. Rememorez primele momente, privirea aceea pe care o au doar
bebeluşii, care spune “Tu eşti toată lumea mea”, atunci când se uită la tine.
Şi cât adevăr e în ea. El era toată lumea mea.
Acum, e independent, elocvent, încăpăţânat, sensibil, şi plin de
iubire. Şi l-am văzut dobândind personalitate, şi l-am urmărit creându-şi
pasiuni, şi cu fiecare pas pe care îl face, îl vad devenind. Mi-e greu să cred că e atât de mare. Mi-e
greu să ştiu că se eliberează, în fiecare secundă, mail mult, de mine, de
taică-su. Mi-e greu sa nu mai fiu toată lumea lui, pentru că el va fi mereu
toată lumea mea.
Kari încă mai are, deşi rare, momente în care, totul se rezumă la
mami. Încă mai sunt, în căpuţul ei drăgălaş, mami care ştie tot, şi poate tot.
Sacha însă... M-am ferit întotdeauna să le dau impresia că noi
suntem atotputernici sau atoateştiutori. Le-am explicat, cu răbdare, că oamenii
mari, ştiu în plus faţă de ei, un singur lucru. Şi anume, unde să caute, ca să
afle ceea ce nu ştiu. Şi deseori, Sacha mă întreabă câte ceva, iar răspunsul
meu este: “Iubire, mami nu ştie lucrul ăsta, dar am să caut informaţii, şi vom
vorbi pe urmă, când voi şti să îţi explic”. Şi el a înţeles foarte bine acest
lucru.
E mare. E prea mare, şi parcă, cu toată atenţia mea, au trecut
zilele prea repede. Şi le vreau înapoi. Îl vreau când a spus prima dată “mami”,
şi am simţit euforie, îl vreau când a făcut singur primii paşi, cu polonicul în
mână, îl vreau când se juca cu degetele mele în timp ce îl alăptam...
Îl vreau şi cum e acum, spiritual, şi plin de întrebări, mirări şi
poveşti. Dar mi-e dor de toate secundele trecute din ultimii şase ani...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu