O picătură de Deltă

Suntem încă prea mici pentru un concediu adevărat în Delta Dunării. Deşi lui Sacha îi place (ca oricărui băiat, cred eu), ideea de a pescui, nu are răbdarea să şi facă acest lucru. Iar Karina, este la vârsta la care orice lucru care necesită răbdare, este imposibil de realizat. De aceea am ales Sulina, şi nu un loc adânc in Deltă. Am avut nocorcul să avem prieteni în Cardon, un “sat” dacă i se poate spune aşa, de trei sau patru case, pe drumul de la Sulina spre Letea. Şi am stat acolo. Cu un braţ din acela mic de apă, ascunsă în stuf, ca sute altele, în spatele casei, cu iarba aceea aspră, crescută din nisip, cu sălcii mari, cu roşii pe araci, cu acoperişuri de stuf.

Ne-am plimbat pe faleza Sulinei, lângă Dunăre, admirând bărcile mari şi mici, am facut plajă, la mare, pe una din acele puţine plaje, încă necontaminate de spiritul comercial ce îmbracă, deja mai tot litoralul nostru, unde Dunărea aduce aluviuni, şi diluează apa sărată, şi formează un loc perfect de joacă pentru copii, pentru că apa mării are doar 30 de centimetri  adâncime pentru 30 de metri in larg, am mâncat cea mai senzaţională plachie, cel mai senzaţional borş de peşte (ştiu folosinţele superlativului absolut, dar nu ma pot abţine sa nu greşesc gramatical, de dragul mâncării aceleia, ce te transportă în mijlocul Deltei). Am văzut şi am simţit un colţ de Deltă, fără a ne îndepărta prea tare de “civilizaţie”.

Letea e magnifică. Cu sutele ei de specii de plante protejate (marea majoritatea medicinale), aşa cum ne-a spus Nea Mihai, sinăianul nostru strămutat la Cardon, cu dunele ei de nisip alb, scăpate de sub o mare, retrasă de acolo acum mii de ani, cu stejarii ei seculari, cu caii sălbatici profilaţi în orizontul opus pădurii.

Iubim Delta, aşa cum iubim munţii. Cu teamă, cu respect, cu admiraţie.