Joaca de-a Festivalul

“Mami ce e ăla un Festival?” m-a întrebat Kari în limbajul ei un pic peltic.

“Un Festival e o sărbatoare iubito.”

“Pai şi ce sărbătorim, mami?” a venit următoarea întrebare, în timp ce mergeam, de mână cu amândoi, spre centrul oraşului.

“Sărbătorim zilele oraşului Sinaia, mami.”

“Ahaa... Adică e ziua lu’ Sinaia?”

“Da mami. E ziua Sinaiei.”

A început să râdă, şi să ţopăie, ca şi cum s-ar fi bucurat de un secret, numai de ea ştiut.

“Iubito, îmi spui şi mie ce te bucură atât de mult?”

“Păi, mami, înseamnă că e şi ziua mea!”

Şi aşa a început, ziua Karinei, căci odată cu oraşul, a fost şi ziua ei, aşa, cum bine a constatat. De fapt, zilele lor. S-au bucurat mai întâi de mersul pe mijlocul străzii, şi cred că în trei zile m-au întrebat de 30 de ori dacă într-adevăr au voie să meargă pe mijlocul străzii, pentru că, în capul, lor regula asta nu se încalcă niciodată.

Pe covorul roşu de la intrarea în centru, am făcut poze, şi Sacha a constatat că se simte ca o vedetă, (nu ştia sigur dacă vrea să fie Harry Potter, sau Bumblebee).

Apoi zilele au trecut într-o ceaţă de activităţi, care mai de care mai interesantă, şi mai captivantă.

Ne-am picat pe faţă, şi timp de două zile, nu mi-am putut spăla pe ochi, nici Spider-man-ul, nici fluturaşul. Am dansat cu clovnii.

Am dat iama în cortul de la Legoland, în fiecare zi de câteva ori, şi am construit nenumărate căsuţe, maşini, şi “invenţii” (aşa numeşte Sacha orice lucru cu care se joacă, dar care nu arată ca un obiect cunoscut restului lumii).

Am fost pompieri, cu costume adevărate de pompier, în maşina pompierilor, şi mai ales cu căşti de pompier.

Am călărit cai “adevăraţi, nu ponei din ăia de copii mici” (recunosc, oamenii de la echitaţie nu au vrut să o suie pe cal pe Karina, pentru că e prea mică, însă, până la urmă s-au lăsat impresionaţi de rugăminţile zgâtiei, ca şi de promisiunile ei de a fi foaaaaarte cuminte, ceea ce a şi fost).

Ne-am dat în carusel, saltele şi maşinuţe, cu o bucurie pe care numai la copii o poţi vedea.

Am păpat vată de zahăr colorată (care a interacţionat cu desenele de pe faţă, creând un fel de monştri coloraţi şi lipicioşi).

Parada a fost un moment special. Sacha, cu ochii măriţi şi sufletul la gură, a uitat să respire, când au trecut pe lângă el înghiţitorii de flăcări, şi apoi a decretat că vrea şi el sa se facă “un domn de ăla de mănâncă foc”, iar Kari a strigat tot timpul că aceea e “parada mea”, şi continuă şi azi să spună, că a primit “artifici” de ziua ei (adicăde ziua oraşului, care s-a transformat în căpuşorul ei, în sărbătoarea ei personală).

Seara, numai cu Sacha; pentru că domnişoara surescitată, şi obosită de toate aventurile zilei, trebuia transportată (în brate :((((( ) acasă, pe la ora nouă; am dansat şi ascultat muzică, zărind în puştiul meu cel mare, fascinaţia pentru concertele live, pe care mi-o aduc aminte la mine, la primele ediţii, acum 21 de ani. Ne-am distrat pe drumul înapoi spre casă, incercând să prindem laserul verde, care, “Uite mami, ne arată drumul spre casă!”

Dar... Ca orice experienţă minunată, a trecut.

Azi dimineaţă, m-am trezit cu doi ţopăitori surescitaţi în pat, rugându-mă de mama focului să mergem la “Festival”. I-am dezamăgit teribil când le-am explicat că s-a terminat, şi că revenim la regula cu “NU AVEM VOIE SĂ IEŞIM PE STRADĂ”.

Singura consolare a venit, odată cu promisiunea că, va mai fi unul şi la anul.

Şi, în timp ce îmi beam cafeaua, l-am auzit pe Sacha spunându-i Karinei:

“Lasă Kari, că ne mai jucăm de-a Festivalul şi la anul!”