Un drum

Împreună cu tati, într-o dimineaţă de vară, am plecat spre Deltă. Drumurile dimineaţa devreme sunt simple. Picii, treziţi din somn, deşi surescitaţi de ideea de a pleca în concediu, sunt somnoroşi, şi cuminţi. Iar dacă muzica din fundal e liniştitoare, şi mami şi tati vorbesc încet, cei doi, vor ajunge să doarmă, până să intrăm pe autostrada care începe la Ploieşti. Un moment de respiro. Binevenit. Mami şi tati au timp să povestească lucruri de oameni mari, iar Sacha şi Kari nu vor simţi că avem de facut un drum de 6 ore, şi asta numai în prima parte a zilei.

Am făcut planuri, ne-am ţinut de mână, am privit răsăritul în liniştea aceea calmă, şi complice, pe care nu o ai decât cu omul, suflet pereche, cu care ai împarţit mii de drumuri şi mii de poveşti.

N-a durat mult însă. S-au trezit, cu vervă, că doar se odihniseră. Şi liniştea s-a spart în mii de bucăţi, în râsete, în poveşti de la desen animate, şi în strigăde “Dii Sparky”, şi “Dii Clementin”, două personaje de desene animate, un cal şi un măgar, în rolul cărora, s-a trezit, fără voie, tati. Am văzut păduri de mori de vânt, care ne-au plăcut foarte tare, Sacha spunea că sunt elice de avioane. Am văzut dealuri moi, ca de vată colorată, oiţe şi văcuţe, cai, câmpuri pline de floarea soarelui (ceea ce a iscat o mare mirare, în rândul piticilor, că există o floare care “se ţine” după soare toată ziua), am zărit de mai multe ori panglica albastră a Dunării, despre care ştiam că e mare, dar nu ne-am fi imaginat cât de mare este, până n-am trecut peste podul de la Cernavodă (doua minute întregi de “Uuuuu” şi “Aaaaa”).

Am ajuns la Tulcea, încălziţi, obosiţi, şi curioşi de cum va fi drumul pe Dunăre, până la Sulina, deşi mai fusesem şi anul trecut, cu bunicii (dar la vârsta asta... nu ne amintim chiar toate detaliile). Pe drumul spre Sulina, cu catamaranul, am privit cu uimire, malurile pline de păsări ale Dunării, stepa ce se insinua în zare, cu o sălbăicie necunoscută, diferită de cea cu care suntem noi învăţaţi, barcile mici, vapoarele imense, satele, insignifiante, pierdute în imensitatea de stuf, toate cu încâtare.

Am vorbit despre marele fluviu, cu Sacha, care voia să ştie de unde vine, şi cum a devenit atât de “maaaaare”, am numărat peştişori cu Karina, care avea impresia că orice mişcare în apa este un banc de peşti, am discutat despre “dinozaurii apelor”, sturioni, somni, şi despre locul unde marea întâlneşte Dunărea.

A fost un drum plin de lucruri noi, şi de momente de “Da de ce?”, momentele mele favorite cu copiii.