De ce Haloween? De ce nu?

Sunt adepta ieşirii din rutină, cu orice ocazie, şi mai ales, când e vorba de rutina copiilor. Din păcate, multe dintre zilele de toamnă, ajung sa fie, cumva, parcă scrise la indigo. Grădiniţă, acasă, un pic de joacă, dacă e frumos, ieşit în curte, masă, povestea de seară şi somn, numai pentru a o lua de la început a doua zi. Plouă mult, e frig, şi posibilităţile ne sunt limitate de asta. Şi atunci, un moment precum Haloween-ul e binevenit. Sparge rutina.

Nu îmi plac în general, sărbătorile importate. Sunt comerciale, legate de consumatorism, si cu prea puţină substanţă. (Nu că ale noastre ar da pe afară de sensuri adânci, dar macar ne definesc ca popor, într-o lume din ce în ce mai uniformizată.) Dar, Haloween-ul, lăsând la o parte semnificaţia pierdută a sărbatorii, “Noaptea tuturor sfinţilor”, ne dă prilejul de a face altceva decât de obicei. Nu că ne-ar trebui un prilej anume ca să ne costumăm în ceva, având în vedere că, Sacha îşi petrece trei sferturi din timpul liber drept întruchiparea personajului favorit, Harry Potter, (adică cu roba peste haine, cu bagheta într-o mână, şi cu mătura de “quiddich” în cealaltă), iar Karina, este în fiecare zi, o prinţesă, cu coroniţă, colier, şi brăţări, câte pot încăpea, pe braţele ei. Dar e chiar amuzant să ne punem costume pentru o ocazie anume. Şi e chiar amuzant să ne mâzgălim pe faţă, şi e infinit de amuzant să sculptăm dovleci. Aşa că, de ce nu?

I-am povestit lui Sacha ce înseamna de fapt sărbatoarea, pentru că îmi fac în continuare datoria faţă de curiozitatea lui fără margini, dar, esenţa conversaţiei, a fost:

“Dar pot să ma costumez în ceva, nu mami? Şi mi-l desenezi pe Spider-man pe obraz, nu? Şi facem şi un dovlecel mic, ca să avem şi noi, chiar dacă nu e sărbătoarea noastră, că poate dacă sunt nişte colindători care o să îl vadă, o să vină să zică “Trick or treat” (aşa cum a învăţat la grădi la ora de engleza). Şi ai şi tu nişte bombonici să le dai dacă vin, nu? Iar dacă totuşi nu vin... Nu-i nimic. Te colind eu mami. Şi îmi dai mie bombonele. “

Şi adaugă după un m oment de gândire:

“Şi lui Kari bineînţeles!”

Şi da. Am facut toate cele enumerate mai sus. Am costumat copii, am desenat (a se citi mâzgălit, că nu mă prea pricep la desen :)))))) ) lucruri pe feţişoarele lor, şi am sculptat dovleci mici. Şi, ciudat, dar asta nu i-a făcut brusc  nici adepţi  al vreunui cult satanist, nici nu le-au crescut coarne, şi nici nu au apărut 20 de zombie, de după colţul casei. (Mai aşteptăm să vedem, poate diseară...)

I-a făcut doar fericiţi, i-a scos din rutină, şi le-a adăugat o amintire minunată a unei zile petrecute, în joacă, cu mami.

Mai avem în aceeaşi ordine de idei, de desenat nişte dovleci, de decupat nişte frunze de toamnă, şi de colorat nişte monstruleţi. Dar asta după-amiază. Pentru că, acum, se aleargă prin curte ţipând cât îi ţin plămânii, : “Trick or treat!”